Libertatea economica

       Pe piaţa liberă, indivizii au libertatea de a alege ce să consume, ce să producă şi cum să plătească. O mână invizibilă conduce agenţi economici independenţi spre a-şi realiza propriile interese şi a coopera cu alţii . Libertatea economică şi libertăţile civile sunt evident relaţionale. O societate a cărei libertăţi civile sunt incomplete este puţin probabil că va încuraja piaţa liberă deoarece libertăţile civile şi libertatea economică au în comun libertatea de a nu fi constrânşi de către alţi indivizi sau  guvern. Piaţa liberă este caracterizată de libertatea tranzacţiilor dintre indivizi care sunt lăsaţi să-şi urmărească propriile interese în scopul realizării obiectivelor economice pe care şi le-au propus.

     Importanţa libertăţii politice cu cea a libertăţii economice constă exact în factori ai libertăţilor civile care includ garanţii pentru a limita puterea guvernamentală şi a proteja autonomia individuală. Libertatea umană fixată în libertăţile civile este un mijloc prin care se realizează libertatea economică.

Importanţa drepturilor politice în comparaţie cu libertatea economică este, totuşi, puţin mai clară. Friedman (1992) a atras atenţia asupra faptului că „libertatea politică, instalată singură, are tendinţa de a distorsiona libertatea economică”.

Savanţii alegerilor publice au discuţii interminabile pe tema competitivităţii politicienilor aleşi deoarece ei sunt cei care pot interveni să destabilizeze piaţa liberă pentru a-şi mulţumi alegătorii şi sponsorii.

      Indivizii se bucură de drepturile politice pentru a folosi forme democratice, guvernamentale în scopul distribuirii veniturilor prin intermediul pieţelor libere, prin restricţia competiţiei sau limitarea vânzărilor prin manipularea preţurilor, sau diverse chirii create.

      Abuzul în libertatea politică, în democraţii a cauzat o expansiune a serviciilor şi activităţilor guvernamentale depăşind scopul de a proteja şi păstra libertatea economică şi umană. Ineficienţa în democraţie impune constrângeri muncitorilor de pe piaţa liberă şi împiedică realizarea completă a libertăţii economice.

O democraţie, odată stabilită, dirijează treptat libertatea economică. Mai mult ca sigur, în regimul autoritar, este mai puţin important să se încurajeze progresul libertăţii economice. Se presupune că un stat care dezvoltă un sistem politic cu o organizare birocratică structurată ierarhic, va da privilegii claselor elitiste. De asemenea, o ţară în care libertatea politică este restricţionată, va servi elita minoritară. Chiar dacă pieţele există, ele nu trebuie să fie cu adevărat pieţe libere private. Indivizii sunt numai agenţi în stat şi nu pot fi concurenţi devotaţi. În plus, autorităţile politice, în regimul autoritar, tind să deformeze piaţa comercială prin împărţirea resurselor prin constrângere. Clasa de elită controlează o mare parte din resurse şi efectiv controlează întregul spectru de decizii economice. Libertatea economică se dezvoltă şi evoluează accidental, şi niciodată prin proiectare (Hayek, 1944).

   Din punct de vedere istoric şi logic, este clar că libertatea economică este condiţionată de libertatea politică. Un nucleu component al libertăţii economice este proprietatea privată care este fundamentală în susţinerea libertăţii politice.

   Pe piaţă şi în politică, oamenii ajung la „putere” pe căi diferite. Franz Oppenheimer a arătat că există doar două metode de obţinere a avuţiei în societate:

·cooperarea socială în cadrul diviziunii muncii, adică producţia şi schimbul voluntar de drepturi legitime de proprietate pe piaţă;

·exproprierea avuţiei proprietarilor legitimi prin utilizarea puterii, adică violenţa sau ameninţarea cu violenţa, exploatarea sau socializarea proprietăţii.

Oppenheimer consideră că prima metodă corespunde „mijloacelor economice” de obţinere a avuţiei, iar cea de-a doua „mijloacelor politice”.

În ciuda diferitelor concepţii cu privire la rolul statului în societate, de la cele ale statului absolut până la ordinea voluntară a societăţii fără stat, istoria atestă implicarea sistematică a „mijloacelor politice” în viaţa „cetăţii”. Această evoluţie instituţională, marcată mai ales de expansiunea fiscală permanentă şi regularizarea tot mai multor aspecte ale vieţii sociale, este comună tuturor organizărilor statale din istorie şi a devenit îngrijorătoare în special în contextul democraţiilor moderne. Ascensiunea democraţiei a favorizat identificarea statului cu societatea.

    Deşi capitalismul este sistemul economic pe care s-a clădit civilizaţia şi prosperitatea occidentală, politicile tuturor guvernelor occidentale se ghidează, în prezent, după idei total anticapitaliste. Orice încercare de a transforma lumea, ca materială au cea a fiinţei umane, fără a ţine seama de legile rarităţii, ale pieţei, ale monedei, etc. nu va avea niciodată succes.

     Dacă, în trecut, aparentele „eşecuri” ale economiei de piaţă erau inventariate ca argumente ale etatiştilor, astăzi, succesul fără precedent al capitalismului, le oferă etatiştilor stimulente pentru a subordona statului atât economia, cât şi societatea. Marea încercare la care este supusă în zilele noastre libertatea este enorma prosperitate - produsul proprietăţii private, al sistemului economic de piaţă - a cărei administrare se datorează guvernelor „democratice”.

    Noua realitate nu este şi nu poate fi subordonată altor principii decât celor pe baza cărora s-a format şi a prosperat societatea umană, în mod natural, de-a lungul istoriei sale: diviziunea socială a muncii, libertatea şi legea dreptului de proprietate, cooperarea socială şi concurenţa în cadrul procesului de piaţă.

Reglementarea in Constitutia Romaniei a libertatii economice


https://www.youtube.com/watch?v=qD4kvnAQaxw